Daca te-as putea astepta,as face-o.
In tine e o noapte precum cafeaua
amara,fierbinte
iti deseneaza pe buze chinul
te invaluie in uitare.
Ti-ai dori sa strigi,
dar dupa cine?
In tine e o noapte precum cafeaua
nu uita nicicand sa-ti arate
ca nu mai e loc de mai mult.
Si stii ca te-as astepta daca as putea.
Dar n-am timp nici pentru mine
Si eu mi-as dori sa strig,
dar dupa cine?
In casa de ieri nu mai sta nimeni
praf aruncat de timp zace pe mobile
si-un fel de tacere scruteazacu ochi reci
Nepatrunsul.
Un cantec de adio reluat de maini invizibile
la pian
asterne uitarea,lasa in drum ecou
ucide trecutul imortalizandu-l in imagini
de care ne vom aminti mai tarziu.
vineri, 30 aprilie 2010
sâmbătă, 13 februarie 2010
Nu ma intreba
Nu ma intreba ce simt
e doar praf in ganduri
si stele gata sa cada
Lasa-ma
sa regasesc taramul uitat,
un camp cu flori
si un zambet de copil.
Nu te scuza in fata mea
de parca n-ai putea sa suporti
mintea unui alt copil.
Nu te preface ca stii
cand nici prin gand nu-ti trece
ca pentru mine lumea nu e roz
ca desi mica
acum ma simt prea mare.
Nu e roz,dar nu cunoaste moarte
si cenusiul ei ne invata
- pe mine si pe tine-
ca ora renuntarii inca n-a batut
ca timpul mai intai se opreste
si apoi - iscoditor -
ne cere sa-i fim amanti.
Nu ma intreba ce simt
acum
cand nici stari,nici dorinte
nu au viata
acum
cand noaptea nu vrea sa refaca
taramul pierdut.
Nu ma intreba ce simt
am doar 18 ani
stii bine ca nici tu - atunci-
n-ai stiut ce sa raspunzi.
Nu ma intreba desi mi-ar placea
sa-ti raspund.
luni, 8 februarie 2010
Vreau propriul meu aer
Nu cred ca pot sa explic ceea ce simt in cuvinte..poate doar un ochi experimentat ar putea sa-mi citeasca in suflet..poate doar doua maini pricepute ar putea sa alunge batand din palme mizeria..golul din minte..neputinta..nerabdarea de a fi adult..inca mai incerc sa inteleg cum pot oamenii sa uite atat de usor…cum gasesc forta de a arunca la cos ceea ce ieri parea a fi de neuitat..inca ma mai intreb de ce exista atata neputinta intr-o lume care ar fi trebuit sa fie a noastra …a tuturor..cat doare..e ca si cum ne-am arunca intr-o prapastie fiind pe deplin constienti..e ca si cum am accepta ca nu suntem decat bucati de pamant care se vor intoarce acolo de unde au plecat fara sa incerce sa lupte..sa devina altceva..de fapt cred ca asta este marea noastra problema..faptul ca incercam mereu sa devenim altceva..si de ce ma rog n-am putea accepta pamantul din care ne-am nascut si in care ne vom intoarce?poate pentru ca n-avem timp sa ne plangem de mila..poate pentru ca ne e greu sa privim inapoi si inainte in acelasi timp..poate pentru ca mintea noastra nu poate intelege ca nu e nevoie sa ne depasim conditia umana..ca de fapt e minunat sa fii om..sa simti..sa traiesti..sa plangi..sa razi..ca de fapt viata e un amestec de tragedie si comedie tocmai pentru ca nu e definta de o fericire continua..
Inca mai incerc sa inteleg reactiile celor din jurul meu..reactiile mele…inca mai incerc sa transform lumea din jurul meu intr-o lume a mea…o lume in care sa traiesc doar eu..sa am propriul meu aer,sa nu trebuiasca sa-l cersesc nimanui..sa ma inchid intre granitele durerii mele si sa ies la lumina doar atunci cand ochii ar putea sa priveasca cerul fara pic de manie..doar atunci cand cu lacrimile uscate as putea sa privesc cu ochi sinceri universul din mine…ma intreb daca o sa reusesc vreodata sa fiu asa cum imi doresc..pentru ca intotdeauna mi-am zis ca o sa fiu doar asa cum vreau eu..ca n-am sa ma modelez dupa niciun trup..dupa niciun suflet..ca n-am sa uit cine sunt..cine mi-am dorit mereu sa fiu..ca o sa ajung acolo unde trebuie sa ajung pe un drum drept,nu pe cai laturalnice…inca nu stiu daca voi putea sa inving partea rea din mine..daca pas cu pas in aceasta lume in care fiecare dintre noi pierde parti din sine insusi o sa reusesc sa-mi mentin sufletul intact..stiu in schimb ca n-am timp sa privesc inapoi pentru ca as risca sa pierd ziua de azi..stiu totusi si ca ziua de azi o naste pe cea de maine si ca oricat ne-am dori sa putem zice “carpe diem” fara remuscari nu reusim sa ignoram faptul ca gresind azi ne vom primi pedeapsa maine.Vom invata oare sa pretuim ceea ce avem fara sa cerem in plus,fara sa fim nechibzuiti si sa gresim din dorinta de mai mult?Vom invata sa avem timp pentru lucrurile care conteaza cu adevarat in viata? Vom sti sa manevram timpul in folosul nostru astfel incat sa nu pierdem nicio scena din propriul nostru spectacol si sa fim pe scena la momentul potrivit pentru a ne juca rolurile?
Inca mai incerc sa inteleg reactiile celor din jurul meu..reactiile mele…inca mai incerc sa transform lumea din jurul meu intr-o lume a mea…o lume in care sa traiesc doar eu..sa am propriul meu aer,sa nu trebuiasca sa-l cersesc nimanui..sa ma inchid intre granitele durerii mele si sa ies la lumina doar atunci cand ochii ar putea sa priveasca cerul fara pic de manie..doar atunci cand cu lacrimile uscate as putea sa privesc cu ochi sinceri universul din mine…ma intreb daca o sa reusesc vreodata sa fiu asa cum imi doresc..pentru ca intotdeauna mi-am zis ca o sa fiu doar asa cum vreau eu..ca n-am sa ma modelez dupa niciun trup..dupa niciun suflet..ca n-am sa uit cine sunt..cine mi-am dorit mereu sa fiu..ca o sa ajung acolo unde trebuie sa ajung pe un drum drept,nu pe cai laturalnice…inca nu stiu daca voi putea sa inving partea rea din mine..daca pas cu pas in aceasta lume in care fiecare dintre noi pierde parti din sine insusi o sa reusesc sa-mi mentin sufletul intact..stiu in schimb ca n-am timp sa privesc inapoi pentru ca as risca sa pierd ziua de azi..stiu totusi si ca ziua de azi o naste pe cea de maine si ca oricat ne-am dori sa putem zice “carpe diem” fara remuscari nu reusim sa ignoram faptul ca gresind azi ne vom primi pedeapsa maine.Vom invata oare sa pretuim ceea ce avem fara sa cerem in plus,fara sa fim nechibzuiti si sa gresim din dorinta de mai mult?Vom invata sa avem timp pentru lucrurile care conteaza cu adevarat in viata? Vom sti sa manevram timpul in folosul nostru astfel incat sa nu pierdem nicio scena din propriul nostru spectacol si sa fim pe scena la momentul potrivit pentru a ne juca rolurile?
Dezamagirea e ca un bici dat peste fata
Nu stiu de ce dar seara asta e altfel..nu stiu de ce dar simt ca am timp pentru mine si recunosc ca-s egoista..mult prea egoista..dar ma izbesc de ceea ce eu numesc “neputinta de a fi adult”…e o boala cu care ma intalnesc adesea pentru ca nu reusesc decat rareori sa fiu o fiinta rationala care intelege motivele pentru care trebuie sa traiesca diversele stari care iau nastere in interiorul ei..nu stiu cand voi avea sansa sa ma cunosc cu adevarat si sa pot spune cum si de ce actionez..pentru cine sau pentru ce..ma intreb daca exista cu adevarat motive sau noi suntem cei care le tot cautam…de-a lungul anilor am inteles ca e important sa apreciem..sa iubim..sa tinem aproape de sufletul nostru ceea ce ne face fericiti…nu stiu unde e fericirea mea acum..inca o mai caut..sau poate chiar am gasit-o…poate e langa mine dar eu sunt atat de nechibzuita..atat de oarba incat nu o zaresc..n-o simt..sau poate nu vreau sa o accept..dar in cine trebuie de fapt sa ne incredem?in ceea ce simtim,vedem sau gandim?in cine sau in ce am putea sa ne punem toata baza?Da..e greu sa fii om..sa duci pe umerii tai poveri ce sunt uneori prea grele pentru tine..e greu sa iei decizii..ne place sa credem ca suntem capabili sa ne descurcam singuri..ca n-avem nevoie de altii..si totusi brusc ne dam seama ca nu putem trai singuri..ca de fapt urim singuratatea..o urim pentru ca e rece ca o noapte prea neagra care a uitat sa zambeasca…
Nu am inteles niciodata de ce prefer sa scriu decat sa vorbesc…e atata singuratate in mine uneori incat simt ca daca as deschide gura cuvintele ori s-ar revarsa precum cascadele ori ar muri in gatlej si as sfarsi prin a fi sufocata de putreziciunea lor…traiesc una din acele zile cand urasc tot ce e in jurul meu..cand ma urasc pentru deciziile pe care le-am luat sau pe care am fost prea lasa ca sa le iau..una din zilele cand ma inchid in mine si plang..lacrimile din mine sunt cele care impiedica zambetul sa-si ocupe locul obisnuit..una din zilele cand sa refuz sa dau ochii cu lumea din afara mea…inchid usile asa cum faceam cand eram mica pentru a ma apara de intuneric…numai ca acum panica e mai mare..mult mai mare…sunt dezamagita de mine..iar dezamagirea e ca un bici dat peste fata..e ca si cum lovitura nu ar zdrobi doar pielea fetei ci si pe cea a sufletului…e ca si cum ma intorc de fiecare data in acelasi loc al mortii..un loc unde zambetul e interzis…unde sufletele sunt in doliu..al meu poate e in doliu din cauza orgoliului..lasitatii de a face ceea ce trebuie atunci cand trebuie..ma doare neputinta mea in fata lumii…faptul ca nu stiu sa ma apar decat inchizand usile in urma mea…faptul ca prefer masca indiferentei in schimbul puterii de a ma deschide in fata lucrurilor..oamenilor noi..prefer raceala care indeparteaza decat zambetul care tine aproape…ceea ce urasc e ca stiu ca ar trebui sa aleg orice alta varianta si totusi nu o fac…cred ca inca mai astept oamenii care sa stie sa ma deschida..sa ma astepte sa cresc..sa ma descopere…sa-mi dea totul chiar daca eu nu ofer nimic…oare e posibil sa existe astfel de oameni?
Stiu un singur lucru…n-as putea sa ofer fara sa primesc..dar as putea sa primesc fara sa-mi pese de nevoile altora..aici cred ca intervine egoismul..partea intunecata din mine…mi-as dori sa fiu o persoana pe deplin buna..rabdatoare…care sa ofere tot chiar daca primeste putin…incerc sa inchid ochii si sa ma imaginez altfel…cu un altfel de suflet sculptat intr-un altfel de trup..caci sunt momente cand ma urasc atat de tare incat nu vreau sa-mi recunosc chipul in oglinda..ma incearca un sentiment ciudat..un refuz crancen..un fel de abandon a tot ceea ce am insemnat candva..e ca si cum as merge dezbracata pe strada si perechi de ochi ar fi indreptate nu doar spre imperfectiunile trupului ci si spre cele ale sufletului..e ca si cum as fi dezbracata de sperante..de aparente..si toti ar putea sa-mi vada cu ochii mintii nelinistile,luptele care se dau in mine….nu vreau sa las tuturor sansa de a ma cunoaste pentru ca stiu ca asta ar insemna sa devin vulnerabila…adica usor de ranit…nu vreau sa sufar…nu vreau sa cunosc din nou durerea..vreau sa invat sa ma bucur fara sa trebuiasca mai intai sa plang…
Nu am inteles niciodata de ce prefer sa scriu decat sa vorbesc…e atata singuratate in mine uneori incat simt ca daca as deschide gura cuvintele ori s-ar revarsa precum cascadele ori ar muri in gatlej si as sfarsi prin a fi sufocata de putreziciunea lor…traiesc una din acele zile cand urasc tot ce e in jurul meu..cand ma urasc pentru deciziile pe care le-am luat sau pe care am fost prea lasa ca sa le iau..una din zilele cand ma inchid in mine si plang..lacrimile din mine sunt cele care impiedica zambetul sa-si ocupe locul obisnuit..una din zilele cand sa refuz sa dau ochii cu lumea din afara mea…inchid usile asa cum faceam cand eram mica pentru a ma apara de intuneric…numai ca acum panica e mai mare..mult mai mare…sunt dezamagita de mine..iar dezamagirea e ca un bici dat peste fata..e ca si cum lovitura nu ar zdrobi doar pielea fetei ci si pe cea a sufletului…e ca si cum ma intorc de fiecare data in acelasi loc al mortii..un loc unde zambetul e interzis…unde sufletele sunt in doliu..al meu poate e in doliu din cauza orgoliului..lasitatii de a face ceea ce trebuie atunci cand trebuie..ma doare neputinta mea in fata lumii…faptul ca nu stiu sa ma apar decat inchizand usile in urma mea…faptul ca prefer masca indiferentei in schimbul puterii de a ma deschide in fata lucrurilor..oamenilor noi..prefer raceala care indeparteaza decat zambetul care tine aproape…ceea ce urasc e ca stiu ca ar trebui sa aleg orice alta varianta si totusi nu o fac…cred ca inca mai astept oamenii care sa stie sa ma deschida..sa ma astepte sa cresc..sa ma descopere…sa-mi dea totul chiar daca eu nu ofer nimic…oare e posibil sa existe astfel de oameni?
Stiu un singur lucru…n-as putea sa ofer fara sa primesc..dar as putea sa primesc fara sa-mi pese de nevoile altora..aici cred ca intervine egoismul..partea intunecata din mine…mi-as dori sa fiu o persoana pe deplin buna..rabdatoare…care sa ofere tot chiar daca primeste putin…incerc sa inchid ochii si sa ma imaginez altfel…cu un altfel de suflet sculptat intr-un altfel de trup..caci sunt momente cand ma urasc atat de tare incat nu vreau sa-mi recunosc chipul in oglinda..ma incearca un sentiment ciudat..un refuz crancen..un fel de abandon a tot ceea ce am insemnat candva..e ca si cum as merge dezbracata pe strada si perechi de ochi ar fi indreptate nu doar spre imperfectiunile trupului ci si spre cele ale sufletului..e ca si cum as fi dezbracata de sperante..de aparente..si toti ar putea sa-mi vada cu ochii mintii nelinistile,luptele care se dau in mine….nu vreau sa las tuturor sansa de a ma cunoaste pentru ca stiu ca asta ar insemna sa devin vulnerabila…adica usor de ranit…nu vreau sa sufar…nu vreau sa cunosc din nou durerea..vreau sa invat sa ma bucur fara sa trebuiasca mai intai sa plang…
Schimbare
...Schimbare..cu acest cuvant m-am aventurat intr-o alta lume,o lume pe care n-o cunosc deloc.Am vrut sa cunosc..iar dorinta de a cunoaste m-a adus intr-un univers nou,intr-o lume pentru care n-am fost pregatita...acum sunt aici si lumea asta noua ma desparte de tot ce am trait pana acum..sunt eu,fara chipuri dragi,fara umeri pe care sa ma pot baza...sunt eu fara sa stiu de ce,pentru cine sau cu ce scop..traiesc doar cu iluzia unei vieti mai bune pentru car orice sacrificiu merita a fi facut...sunt aici,in mijlocul unor oameni care nu vorbesc ca mine,care nu gandesc ca mine,care probabil nu ma inteleg deloc.Sunt doar eu,iar cei din jurul meu nu inteleg cat de greu este sa-mi imbrac chipul in zambete false,sa maschez durerea ultimului adio,sa ma despart de 18 ani de viata..
Azi privesc inainte spre un altfel d viitor...azi am implinit 19 ani si mi se pare o eternitate...azi,la 19 ani sunt aici si parca nu-mi mai e frica de nimic..parca tot ce era rau s-a adunat si aplecat spre alte zari..n-a mai ramas nimic decat poate dorul de trecut invaluit in uitare...timpul..devine inca o data pansament pentru ranile care dor prea tare...
Acum..am totul in suflet...nu ma mai desparte nimic de tot ceeea ce iubesc chiar daca distanta reala dintre mine si locurile..dintre mine si oamenii pe care ii iubesc e de ordinul kilometrilor...
Acum sunt eu in interiorul unui suflet pe care pana acum nu l-am cunoscut..acum am un suflet care nu inceteaza sa ma invete ca lucrurile ..fiintele..locurile cu adevarat importante nu dispar in intunericul fricii de necunoscut,nu se lasa hartuite de mizeria gandurilor ascunse,nu fug din calea durerii de a fi departe.
Acum stiu ca m-am nascut ca sa rezist in orice lume.
Azi privesc inainte spre un altfel d viitor...azi am implinit 19 ani si mi se pare o eternitate...azi,la 19 ani sunt aici si parca nu-mi mai e frica de nimic..parca tot ce era rau s-a adunat si aplecat spre alte zari..n-a mai ramas nimic decat poate dorul de trecut invaluit in uitare...timpul..devine inca o data pansament pentru ranile care dor prea tare...
Acum..am totul in suflet...nu ma mai desparte nimic de tot ceeea ce iubesc chiar daca distanta reala dintre mine si locurile..dintre mine si oamenii pe care ii iubesc e de ordinul kilometrilor...
Acum sunt eu in interiorul unui suflet pe care pana acum nu l-am cunoscut..acum am un suflet care nu inceteaza sa ma invete ca lucrurile ..fiintele..locurile cu adevarat importante nu dispar in intunericul fricii de necunoscut,nu se lasa hartuite de mizeria gandurilor ascunse,nu fug din calea durerii de a fi departe.
Acum stiu ca m-am nascut ca sa rezist in orice lume.
In zbor iti poti frange aripile
Privesc...o lume noua in jurul meu...inconjurata de oameni...dar atat de singura...ma intreb...inchid ochii si dincolo de ei se nasc mii de intrebari...oare toti se simt la fel de singuri?..suferim azi de sindromul singuratatii? traim un fel de abandon al sufletului sau e doar impresia unei lumi false?...azi..ma aflu la o rascruce de drumuri...inchei un drum...il las in urma..si incep un altul..poate mai bun...incep sa scriu povestea unui alt inceput..cu litere tremurate..cu pasi lenti spre o alta lume..spre alte idealuri...n-am incheiat inca socotelile cu viata..mai am multe de facut...multe de incercat..traiesc un fel de vis,un fel de abandon...sunt singura care poate intelege lumea din sufletul meu..universul de dincolo de mine..
....un nou inceput..o alta usa deschisa catre viitor...singura iluzie care uneori pare reala: o noua usa deschisa catre viitor...trecutul-piedica in calea uitarii ...eu? aceeasi..sau poate altfel .. nu stiu sigur dar ma simt altfel...
Am crescut. Am aproape 19 ani si mi se pare incredibil...totul pare o vesnicie, un sambure in mijlocul fiintei mele,incolacit ca un sarpe ce roade timpul. Il devoreaza clipa de clipa si transforma viitorul in prezent si prezentul intr-un trecut aproape uitat.
In rest aceeasi eu... aceeasi viatza.. izolata de toti cei kre au patruns vreodata in mijlocul fortaretei mele,inchisa intre propriile mele dureri,insa nu chiar atat de deznadajduita pentru ca viatza e ca un zambet;uneori mai palid..alteori mai vesel..plin de fericire..
Zborul-incercarea de a depasi raul...
In zbor iti poti frange aripile,insa sa incerci sa zbori e ca sh cum ai fi cu un pas mai aproape de glorie..
....un nou inceput..o alta usa deschisa catre viitor...singura iluzie care uneori pare reala: o noua usa deschisa catre viitor...trecutul-piedica in calea uitarii ...eu? aceeasi..sau poate altfel .. nu stiu sigur dar ma simt altfel...
Am crescut. Am aproape 19 ani si mi se pare incredibil...totul pare o vesnicie, un sambure in mijlocul fiintei mele,incolacit ca un sarpe ce roade timpul. Il devoreaza clipa de clipa si transforma viitorul in prezent si prezentul intr-un trecut aproape uitat.
In rest aceeasi eu... aceeasi viatza.. izolata de toti cei kre au patruns vreodata in mijlocul fortaretei mele,inchisa intre propriile mele dureri,insa nu chiar atat de deznadajduita pentru ca viatza e ca un zambet;uneori mai palid..alteori mai vesel..plin de fericire..
Zborul-incercarea de a depasi raul...
In zbor iti poti frange aripile,insa sa incerci sa zbori e ca sh cum ai fi cu un pas mai aproape de glorie..
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
